Zilele trecute mă îndrept spre un restaurant vegetarian din Valencia pe care-l reperasem eu de dăţile trecute şi nu apucasem să-l testez. Mă întâmpină un domn de vreo 60+ (sper să nu greşesc), slab, uşor adus de spate şi cu o blândeţe care i se citeşte pe chip. Mă întreabă călduros dacă sunt vegetariană. Îi răspund că nu, dar că îmi place să mănânc fără carne, iar dacă am ocazia să aleg un restaurant vegetarian, o fac cu plăcere.
Îmi prezintă meniul de prânz şi îmi spune că la aperitiv nu trebuie să aleg, că o să fie puţin din toate cele trei feluri. Hell, yesss! Ce bine, îmi spun în mintea mea! Pe cât îmi place liberul arbitru, pe atât îmi dă de furcă de cele mai multe ori!
Cumva căldura şi blândeţea cu care îmi vorbeşte îmi creează un sentiment de recunoştinţă, devin uşor emotivă şi simt că îmi mijesc nişte lacrimi în ochi. Gândul îmi fuge la mama care nu s-a simţit bine şi mă întristez.
Îmi aduce aperitivul şi îmi spune că dacă nu-mi place ceva să îi spun. Arătau toate aşa de bine că îmi spun: Cum Doamne să nu-mi placă?!
Gust din toate, salata de linte delicioasă, singurul neterminat din farfurie rămâne gazpacho. Trece şi mă întrebă de gazpacho şi îi spun că e bun, dar mai am şi felul principal. Şi desert, completează el.
Şi iar mă cuprinde un sentiment de recunoştinţă, combinat cu diverse emoţii. Mă gândesc că nu ştiu ultima oară când am fost tratată aşa la un restaurant. Până la urmă atât de natural, firesc. Şi imediat creierul meu îmi spune că trebuie să fiu şi eu recunoscătoare. Îmi fuge mintea că în portofel nu mai am nimic mărunt pentru tips, deşi cumva mă ruşinez şi mă gândesc că nu ar face asta doar pentru bacşiş. Îl observ şi se comportă la fel cu cei din spatele meu şi din faţa mea. Acelaşi ton, aceeaşi blândeţe şi răbdare.
Râde când vede că am mâncat ambii tacos vegetarieni şi care au fost cei mai buni ever mâncaţi de mine.
La desert mă întreabă ce aleg. Mă uit la o farfurie pe care o aduce celor din spatele meu şi spun cumva ezitant că aleg orezul cu lapte. Când vede că ezit spune: Nu! Nu! Surprise!
Iar mă lasă fără cuvinte şi iar simt că îmi dau lacrimile pentru tot ce primesc. Vine şi îmi pune în faţă ambele deserturi de pe listă.
Şi am mâncat un orez cu lapte cu dulceaţă amăruie de portocale şi mirodenii, de mi-a umplut toate golurile interioare pe-acolo pe unde erau. Ei nu doar golurile interioare, ci a dus şi la explozie în papilele mele gustative. Las bacşiş şi cumva vreau să vadă că am apreciat tot ce a făcut. Dar nici nu s-a uitat şi m-am simţit eu cea ruşinată.
Am simţit iar că nu s-a comportat aşa pentru bacşiş, că aşa se întâmplă când Dumnezeu coboară în om.
Mă gândeam să fac o încheiere articolului, dar parcă nu-mi iese. Cumva cred că am spus tot ce am avut de spus şi nu mai e nimic de adăugat. De data asta concluziile de final le trageţi voi!
P.S.: restaurantul se numeşte Copenhagen si este în Valencia. Dacă ajungeţi şi poposiţi pe-acolo, merită încercat!