Cândva, demult, când am început drumul trezirii mele spirituale, eram atât de entuziasmată de tot ce descopeream, încât îmi venea să strig sus şi tare să mă audă toată lumea cât este de fain.
Şi îmi doream la fel de tare ca familia mea, prietenii şi apropiaţii mei să simtă la fel.
Voiam să simtă şi ei ce simţeam eu, de la conştientizări la eliberări, trăiri şi libertate. Voiam să aibă şi ei acele AHA-uri pe care numai înţelegerea acelor “înţelesuri fără de-nţeles” ţi le poate aduce.
Însă lumea mea nouă, plină de noi înţelesuri, eliberată de convingeri limitative (o parte din ele, pentru că întotdeauna mai apar, şi munca asta nu încetează niciodată), eliberată de prejudecăţi şi de celebrul Oare ce crede lumea avea să se lovească foarte repede de refuzul, prejudecăţile, limitările oamenilor din jurul meu. Sau poate la unii dintre ei încă nu era momentul trezirii lor spirituale. Căci şi momentul ăsta vine la unii mai devreme, la alţii mai târziu, iar la alţii nu în viaţa asta. Niciun bai. E bine şi aşa. Înseamnă că mai ai alte vieţi de explorat.
Cu cât încercam să le povestesc despre descoperirile mele, cu atât refuzul şi reticenţa unora mă dezarma şi mă făcea să mă întreb dacă eu sunt pe drumul cel bun.
Parcă cu cât entuziasmul meu era mai mare şi se dorea a fi împărtăşit, cu atât zidul de care mă loveam era mai gros, impenetrabil. Iar dezamăgirea mea creştea. Mă simţeam deznadajduită pentru că îi vedeam că nu sunt bine ei cu ei şi cu tot dinadinsul, cu forţa chiar voiam ca ei să fie bine. Le vedeam rănile deschise, aburinde şi voiam să-i îndrept către toate lucrurile care mie mi-au făcut atâta bine şi mi-au adus vindecare.
Iar refuzul lor durea. Durea şi pentru că eu nu mai eram aceeaşi şi nu mai vorbeam un limbaj comun. Şi asta duce la îndepărtare. Ba chiar mi s-a reproşat că m-am îndepărtat. Şi era cât se poate de adevărat.
Până într-o zi când cineva mi-a spus: Dar tu nu ştii că pe un om netrezit spiritual, tu nu ai voie să-l trezeşti? Şi atunci am înţeles tot. Şi încordarea mea a încetat. Şi am conştientizat că insistenţa asta a mea îmi făcea de fapt rău mie.
Pe un om netrezit spiritual într-adevăr nu ai voie să-l trezeşti. Fiecare dintre noi are un parcurs unic, are propriile lui lecţii de învăţat în ritmul şi timpul lui. Lecţia ta nu e a lui şi invers. Momentul trezirii spirituale al fiecăruia dintre noi este diferit. Timpul poate că nu coincide. Faptul că ţie ţi s-a luat un văl de pe ochi şi altuia nu, nu-ţi dă nici cel mai mic drept să tot ciocăneşti la uşa omului şi să-l bâzâi cu spiritualitatea ta. Poate că nu vrea, nu poate, nu e momentul pentru el acum. Şi ştii ceva? E foarte bine aşa cum este. Sunteţi foarte bine aşa cum sunteţi. Şi el şi tu.
Iar dragul/draga mea spirituală. Află că nu eşti cu nimic mai presus sau mai superior doar pentru că timpul iluminării tale a venit şi al altuia nu. Nu trebuie să te împăunezi tu acuma cu cât eşti de evoluat, iar alţii nu. Căci drumul ăsta o dată descoperit e o muncă continuă, una care nu se termină niciodată, iar pe lângă binecuvântările cu care vine uneori poate fi şi o corvoadă.
A-ţi arăta superioritatea prin aşa-zisa ta spiritualitate nu denotă decât cât de involuat eşti tu. Sunt rănile tale de neapreciere, neacceptare, poate neasumare care colcăie sub plapuma rozalie a spumei superiorităţii.
Dragilor, dacă oamenii nu sunt treziţi spiritual nu este problema voastră, este a lor. Ştiu cum se simte şi mai ştiu că vrei să faci ceva. Dar din păcate nu poţi face nimic. Însă ce poţi face este să-i aduci o vorbă bună, blândeţe, acceptare. Poate prin blândeţea ta, prin a-l asculta fără să-l judeci, produci în mintea lui nişte întrebări, sau doar îi oferi confortul de care are nevoie în acel moment. Te va întreba el mai multe la momentul lui. Lasă-l să vină el spre tine, nu trage tu de el.
Să-ţi fie întru trezire spirituală!
Ioana