De ceva timp mă bântuie o carte pe care am pus ochii într-o libărie. Citisem pe ea o scurtă frază scrisă de Elizabeth Gilbert. Mi-a rămas gândul la ea şi am dat o fugă să o cumpăr. Cartea se numeşte Între două lumi, de Suleika Jaouad. Poate titlul m-a atras, poate fraza lui Elizabeth Gilbert, poate povestea, nu ştiu.
Şi pe fondul ăsta al unei lumi care pare să se destrame, am început să citesc cartea asta. Navigând printre ştiri despre război şi fata asta de 23 de ani care se luptă cu leucemia, m-am simţit copleşită de un val de tristeţe, încât mi-am spus că nu e momentul potrivit pentru cartea asta. Mi-am spus că poate ar fi mai bine să o abandonez de moment.
Dar nu am făcut asta. Surprinzător pentru mine. Că în ultima vreme renunţ uşor la ce nu-mi place, mă oboseşte sau nu-mi produce bucurie. Am încetat să mă uit la ştiri şi m-am cufundat în carte. Am citit destul de greu, puţin uneori, dar am continuat. De unele din pasaje treceam cu greu şi cu multe noduri în gât. Şi m-am întrebat: Oare de ce cartea asta acum? Ce trebuie să învăţ din ea? Hai Universule, răspunde-mi, că mi se pare că mă chinui fără sens?! Şi nu-i găseam niciun sens, absolut niciunul.
Aflată pe la mijlocul cărţii găsesc următorul citat: …”Am dat din cap entuziasmată. Cu Melissa m-aş fi înţeles bine şi înainte să am cancer şi eram încântată să am o nouă prietenă care încerca la rândul ei să fie creativă în relaţie cu boala. Amândouă ne construiam nişte cariere puţin probabile: Melissa picta autoportrete din pat; eu scriam autoportrete din pat. Acuarelele şi cuvintele erau drogurile cu care ne alinam durerea. Învăţam amândouă că uneori singura modalitate de a îndura suferinţa era să o transformi în artă.”
Şi mi-a venit să te întreb aşa: Tu ce scuză ai să nu-ţi manifeşti creativitatea?
Dacă fata asta care se luptă cu leucemia la 23 de ani, găseşte forţă pe patul de spital să-şi facă blog şi să scrie despre experienţa ei cu cancerul, oare tu, sănătos din patul tău confortabil, ce mai aştepţi?! Ce scuză mai găseşti azi?
Şi m-am gândit la câte obstacole avem şi ni le punem adesea singuri în calea creativităţii!
Iată câteva în rândurile de mai jos:
I. Nu e momentul potrivit.
Hai fii sincer de câte ori nu ţi-ai spus că nu e momentul potrivit?! Căci eu nu mai pot număra dăţile în care mi-am spus să mai aştept. Mi-am spus nu acum.
Ei bine, Suleika exact asta nu are…Timp. Spune la un moment dat în carte că cea mai mare temere a ei era că va muri fără să-şi pună amprenta pe această lume. Voia să aibă o contribuţie, oricât de mică. Să lase în urmă mai mult decât primise.
Momentul potrivit este un clişeu pe care cu toţii îl folosim să amânăm ceva. Tristeţea cea mai mare apare când aştepţi acel moment care nu mai vine pentru că el nu există. Momentul potrivit este Acum şi numai Acum.
II. Simţi că ce faci nu e suficient de valoros
Aşa de tare m-a chinuit şi încă mă chinuie acest sindrom. Cine eşti tu să faci asta?! Sunt atât de mulţi mai buni decât tine! Articolul ăsta pare cam pueril! N-ai să te ridici niciodată la valoarea lui X.! Hai nu-mi spune că te crezi mare scriitoare?! Îmi spun adesea vocile din capul meu.
Ei bine şi ce dacă? Chiar aşa. Şiiii cee dacăăă???!!!
Am învăţat cu timpul că vocile din capul meu nu sunt reale. De cele mai multe ori mă sabotează, iar dacă respir profund de câteva ori şi rămân eu cu mine, ele se dispuează.
Nu te mint, nu vor pleca niciodată. Ţine doar de tine să înveţi să nu le dai crezare şi să le faci să plece. Vor mai veni, dar vei fi ştiind atunci cum să ripostezi.
Dacă ai şti cât de mulţi renunţă deşi se găsesc pe cale. Pe calea lor. Hai nu fi şi tu unul dintre ei!
III. Lipsa de originalitate
Cred că orice om creativ se loveşte de asta! Dorinţa oricărui creator este să lase în urmă ceva original. Şi când vede că nu mai prea există lucruri originale şi autentice care să nu fi fost găsite de cineva înaintea lui, se descurajează. Nu poate trăi cu treaba asta şi renunţă.
Ei bine, greu de găsit ceva original şi nemaiîntâlnit în momentul de faţă. Însă dacă tu o faci în stilul tău şi îi adaugi acel ceva numai al tău, îi conferi acel touch de autenticitate.
IV. Teama de judecata altora
Suleika spune la un moment dat în carte că boala a făcut-o impertinentă. Nu o mai interesau deloc părerile oamenilor.
Recunosc că pe mine încă mă supără părerile oamenilor. Şi cel mai tare mă supără părerile familiei şi apropiaţilor mei. Părerile oamenilor care contează pentru mine. Dar aici antidotul împotriva lor este să mergi înainte. Sa fii surd de o ureche şi să avansezi.
Ştiu, nu e uşor dar eu altă soluţie nu am găsit. Încă.
Cu siguranţă mai sunt şi alte obstacole în calea creativităţii, iar când le voi găsi, updatez articolul.
Am scris din suflet acest articol şi în primul rând l-am scris pentru mine. Pentru miile de dăţi când m-am îndoit de mine şi n-am scris. Dar l-am scris şi pentru voi, cei care nu vă manifestaţi creativitatea prinşi în noianul convingerilor limitative şi în special a celei care vă şopteşte că nu sunteţi destul.
Suleika mi-a reamintit că timpul e acum şi că nimic nu e niciodată sigur. De fiecare dată când voi mai amâna ceva, mă voi gândi la ea. Pentru ea nici ziua de azi nu era sigură şi cu toate astea găseşte în ea uimitoarea forţă de a continua.
Închei cu un citat din carte, pe care i-l spune cineva Suleikăi:
– “Trezeşte-te, prinţeso, spune el, măsurându-mă de sus până jos. Moarte este ultima opţiune.”
Dramatic cum o suna, luaţi-l ca pe-un wakeup call!
Zile creative să aveţi!