“Cred că este o greşeală să cauţi speranţa în altă parte decât în tine.” Arthur Miller
M-a provocat Laura de la Infinite Life să scriu despre Speranţă. M-a blocat când mi-a scris într-una din discuţiile noastre lungi despre scris, blog şi alte cele. Nu ştiu de ce anume parcă nici subiectul în sine nu m-a inspirat, deşi mai mult decât potrivit în vremuri de restrişte, cum sunt cele pe care le trăim acum.
Parcă nici cuvântul Speranţă nu mi-a plăcut niciodată şi sincer nu-l folosesc prea des în vocabular, ba chiar mă deranjează când îl aud. Poate pentru că demult citind o poveste din Legendele Olimpului, am asociat speranţa cu o conotaţie negativă.
Şi în timp ce citeam Legendele Olimpului, ajunsesem la Capitolul despre Cutia Pandorei. Pe scurt, povestea suna cam aşa. În mitologia greacă Pandora a fost prima femeie de pe pământ. Supăraţi pe Zeus care crease bărbaţii, ceilalţi zei au hotărât să creeze acea femeie perfectă care să întruchipeze toate darurile, Pandora însemnând în greacă cu toate darurile. După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creând el însuşi oameni din lut cărora le-a dat viaţă ca să se răzbune, Zeus l-a pus pe Hefaistos să facă o cutie în care zeii au pus toate relele: suferinţă, boală, deznădejde, lăcomie, avariţie, vanitate, numai Atena, zeiţa înţelepciunii a depus acolo Speranţa. Ca să se răzbune, Zeus i-a oferit-o de soţie lui Prometeu pe Pandora, dar şi cutia drept dar de nuntă. Şi cum a refuzat cadoul lui Zeus, acesta i-a oferit-o de soţie pe Pandora fratelui lui Prometeu. Orbit de frumuseţea Pandorei, Epimeteu a acceptat-o de soţie, iar Pandora curioasă a deschis cutia din care au ieşit toate acele false daruri şi s-au împrăştiat în lume. Când a văzut, speriată a închis cutia neobservând că pe fundul ei zăcea umila Speranţă.
Ţin minte că în timp ce citeam îmi imaginam cutiuţa (obişnuiesc să fac asta şi acum când citesc, să văd personaje, locuri descrise, le personific în mediul lor), iar pe Speranţa ca pe o umbră slabă, umilă, neputincioasă.
Nu-i de mirare părerea mea despre speranţă şi tot ce înseamnă ea. Mi-a rămas de atunci ca pe-o amintire cu gust amar şi am cărat bagajul ăsta cu mine, cum că speranţa nu e ceva bun.
Deşi mi-a rămas mie cu conotaţia asta negativă, acum nu o mai văd ca pe ceva urât. Mi-am spus frecvent în pandemie că perioada asta e temporară şi va trece şi tot un suflu de speranţă este.
Când ne trezim dimineaţa cu un gând de mai bine, tot o urmă de speranţă este.
Cred că totuşi intuiesc de ce nu am agreat gândul de speranţă. Poate pentru că în loc să sper am fost învăţată să acţionez. Dar totuşi am întâlnit adesea lipsa de speranţă. Momente multe de lipsă de speranţă. Lipsă de speranţă care a dus la disperare, depresie, anxietate.
Aşadar da, nu mi-e necunoscută deloc speranţa în lipsa ei.
Mă gândesc acum când suntem puşi în faţa unei situaţii extrem de dificile sau unei situaţii-limită, ce facem? Acolo unde noi nu avem nimic în control şi nici nu stă în puterea noastră să facem să putem schimba ceva.
Şi am dat peste citatul ăsta de Arthur Miller: “Cred că este o greşeală să cauţi speranţa în altă parte decât în tine.” Şi-am zis da. Oare unde să o cauţi decât în tine?! Nimic din ce este exterior nouă oricât de puternic ar părea nu poate suplini ce am creat noi în interiorul nostru. Doar interiorul nostru stă în puterea noastră şi e de datoria noastră să-l umplem cu linişte, bucurie, gânduri bune, armonie, echilibru.
Că pare greu? Păi cine a zis că e uşor? E o muncă continuă care nu se termină niciodată. Dar ce-i fain e că depinde doar de noi şi de nimeni altcineva.
Aşadar, în momente în care simţim că ne pierdem echilibrul, când totul e sumbru, cred că antidotul este să ne întoarcem înspre noi, să ne lăsăm să simţim emoţiile care vin şi să ne umplem cu gânduri bune şi da de ce nu, cu un strop de sperenţă.