Acasă. Lucrez la căldură în micul meu dining room. Ascult muzică la pian, iar afară plouă liniştit. Mă opresc din lucru şi îmi îndrept atenţia spre scrisul pe ioanadordea.com şi mă gândesc cât sunt de norocoasă că am două joburi să zic aşa. Unul pe care îl fac din bucuria de a ajuta oamenii, iar al doilea, ahh al doilea e dintr-o mare pasiune. Şi nu neg că aş dori pasiunea să vină pe primul loc şi să rămână singura.
Şi nu ştiu exact de ce, dar după multă vreme mi-e dor să-i spun fiinţei care sunt că o ador. Nu am mai vorbit cu ea demult. Obişnuiam să vorbesc mai des cu ea. O analizam în diverse situaţii, îi observam emoţiile, o întrebam mai des dacă e bine, dacă e pe drumul ei.
Prinsă în caruselul muncii, cu lucruri care se întâmplă independent de voinţa mea, timpul pentru ea a fost redus la minimum. Consider deseori lucrurile mai importante de făcut, acelea din capul listei. De cele mai multe ori chiar nu sunt importante şi le ignor pe cele care aduc un spark în mine, şi acelea sunt ultimele pe listă, sau chiar nu prind nici ultimul loc măcar.
Dar azi, azi mi-a venit să-i spun că o ador. Că ador modul în care se concentrează să ducă la bun sfârşit taskurile săptămânale. Că mi-e dragă chiar şi când munceşte în weekend să-şi aducă la zi treaba de la birou. Că îmi place determinarea ei.
Că luptă cum nu a luptat niciodată pentru visele ei. Că o iert că e dezorganizată uneori. Că se simte obosită şi nu are chef în unele dimineţi să se ridice din pat. Că mai şmechereşte uneori cu o oră trezitul de dimineaţă., deşi nu ar fi rău să remedieze treaba asta.
Că are momente în care cade, şi îşi spune cine sunt eu să fac asta?
Că are şi bune, are şi rele. All in all, e doar un om
Şi când a fost ultima dată când ai vorbit cu tine? Tu cum te vezi prin ochii tăi?
Post scris la 24.10.2020