Postul ăsta vine dintr-o experienţă personală cu o persoană dragă mie. Când văd oameni cu stima scăzută de sine, care nu cred în ei şi în capacităţile lor minunate de a face lucruri recunosc, am o puternică tendinţă de enervare. Enervarea şi iritabilitatea vin pentru că recunosc o parte din mine în ei. Mult mai mică acum pentru că lucrez constant la ea, dar da, ea încă există acolo undeva şi se mai activează uneori.
Şi s-a activat chiar zilele trecute când fiind în toiul dezvoltării unei idei de produs pe care doresc să o lansez şi să prindă viaţă, participând online la o lansare a unui produs asemenător al unei distinse doamne consacrate deja, m-am înmuiat şi mi-am spus: Cine eşti tu ca să creezi un astfel de produs?! Uită-te la ea…câtă lume o susţine, ce invitaţi are, este un nume în profesia ei, ş.a.m.d
Dar am topit gândurile astea în minte şi nu le-a dat voie să prindă contur şi să mă acapareze. Pentru că vreau atât de tare să lansez produsul ăsta încât oricâte obstacole îmi vin în mine se dizolvă sub voinţa mea.
Aşadar aşa a venit, s-a întâmplat şi hai să spunem că s-a şi potrivit perfect cu o credinţă de-a mea şi s-a transformat într-o scriere pe blog.
Într-o discuţie cu o prietenă la un moment dat, oftează şi îmi spune că ea nu e bună de nimic. Pe loc am simţit cum îmi creşte tensiunea la 200. Am răbdat eu ce-am răbdat până seara şi i-am trimis un mesaj în care îi spuneam că e un om minunat şi să nu mai îndrăznească să spună vreodată că nu e bună de nimic. Mi-a mulţumit şi mi-a spus că i-am făcut seara mai frumoasă, poate chiar întreaga lună.
Şi lucrând împreună pe un proiect am continuat să o încurajez şi să îi reamintesc tot ce face bun şi da, să laud.
Recunosc la început am fost mâhnită că se vede aşa. Ce mi-a fost mai teamă că părea să şi creadă. Recunoşteam starea atât de bine pentru că şi eu am fost acolo. Critica …trăim toţi în ea. Mai mult, părinţii noştri trăind şi ei în ea au dat-o mai departe la rândul lor. Şi da, ne-au transmis-o nouă, iar noi la rândul nostrum, prea puţini lucrăm cu noi să-i reducem efectele negative.
Mi-aduc aminte momente întipărite bine în subconştientul meu. Ţin minte o critică a tatălui meu din clasa a VI-a. Eram târâtă la olimpiada de matematică, dar nu mă puteam opune, era dorinţa profesoarei mele şi mânuiam algebra, dar la geometrie nu vedeam mare lucru. Ei bine, după ce mă întorc supărată că nu făcusem mare lucru, tatăl meu era afară la poartă. Şi îmi trânteşte nişte ocări aşa în stilul lui. Dacă încă după atâta vreme îmi aduc aminte de asta, înseamnă că acolo undeva, a rămas. Aşa pentru voi nu am urmat un liceu cu profil de matematică, şi mă bucur tare că nu am ales să fac asta, nu eram talentată şi mi-am urmat intuiţia, cel puţin pentru partea liceală.
Evident am divagat. Şi revenind la a mea prietenă am observat o mică schimbare în bine. Parcă avea alt suflu când ne vedeam să discutăm, parcă mai multă însufleţire, mai mult entuziasm.
Ca şi concluzie mi-a venit să spun aşa: oamenii devin cea mai bună versiune a lor când sunt încurajaţi. Critica îşi are un anume rost când mă gândesc la critica constructivă. Dar parcă şi asta constructivă depinde atât de mult de cum e formulată.
Femei minunate, spuneti-vă cuvinte frumoase. Lăudaţi-vă. Sunteţi mult mai minunate decât credeţi voi!