După o lună a lui februarie plină atât profesional, cât şi ocupată fiind cu alte lucruri colaterale care mi-au necesitat atenţia şi timpul liber şi m-au ţinut oarecum departe de scris, simt că scrisul mă trage de urechi că l-am lăsat deoparte. S-a săturat să îmi tot şoptească şi mă strigă tare pe nume întrebându-mă unde am dispărut, iar eu nu-i răspund de ceva vreme, ignorându-l. Dar nu mă ceartă prea tare că ştie că revin mereu la el, că e în mine, iar noi doi ne aparţinem şi nu putem fi despărţiţi.
Perioada de lansare şi după lansare a blogului a fost una chiar minunată. Am savurat din plin mesajele primite, bucuria celor care m-aţi descoperit dincolo de ceea ce sunt şi fac în viaţa de zi cu zi. M-am bucurat de feedback-urile pozitive aşa cum numai eu ştiu să o fac, trăindu-mi bucuria la paroxism, zâmbind cu toată faţa, ţopăind, agitându-mă şi dând din mâini frenetic, făcând ture prin casă agitată cu telefonul în mână şi plină de emoţie.
Şi am stat eu aşa vreo săptămână în euforie, am plutit uşoară cu goluri în stomac primind cuvinte de laudă şi uimire de la voi.
Ei bine, “euphoria” asta a fost la început uşor tamponată de reacţiile nu tocmai pozitive ale unor apropiaţi şi chiar ai unor membri ai familiei. Ştiam asta. Dinainte de a lansa blogul am ştiut asta. Le-am simţit îndoiala, necunoaşterea şi chiar indiferenţa. Da, recunosc, erau persoane de la care mi-am dorit tare un cuvânt bun, de încurajare măcar, de departe elogii şi laude. Nu am pornit blogul nici pentru laude, nici elogii sau alte cuvinte mari. Şi cu toate astea am fost afectată de tăceri, indiferenţă care îmi induceau o senzaţie de nesiguranţă.
Şi mi-au umbrit într-o oarecare măsură bucuria, şi mi-au indus nesiguranţă, neîncredere în ceea ce fac, îndoială şi in order to fix all these, am început să caut validare în exterior. Am început să întreb obsesiv şi să cer păreri despre cum e blogul, ce trebuie să îmbunătăţesc tehnologic, ce părere au despre conţinut.
Am scris mailuri unor bloggeri să le cer părerea, oameni care nu mă cunosc şi pe care nu-i cunosc la rândul meu, dar îi urmăresc si admir deopotrivă. Şi nu că ar fi fost rău să cer părerea cuiva experimentat luând sfaturile ca pe ceva constructiv, reacţiile mele însă aveau la bază temeri şi nesiguranţe, fiind la începuturile mele în mediul online.
Aşteptam răspunsul la mailul lor cu nerăbdare, agitată şi cu temerea că voi regăsi cuvinte nu tocmai frumoase. Şi am făcut asta ceva vreme până am simţit că obosesc şi că ceva e în neregulă. Că oricât căutam eu validarea celor din jur, chiar dacă veneau cuvinte frumoase cu privire la conţinut, eu nu mă simţeam bine deloc. Căzusem în capcana mare a validării exterioare şi nu mă mai bucuram deloc de ceea ce îmi place atât de tare să fac.
Şi am avut apoi surpiza să fiu întrebată de ce nu am mai scris pe blog. M-am blocat. Pentru că nu am ştiut ce să răspund. Trecuse ceva timp de când nu mai postasem nimic nou. Pe moment m-am bucurat că cineva îşi doreşte să citească tot mai multe articole scrise de mine şi urmăreşte statusul blogului, pentru ca în următoarea secundă să simt o responsabilitate mare pe umeri, presiunea de a fi nevoită să postez constant chiar şi când poate că nu am nimic de spus. M-am întrebat dacă voi mai putea scrie natural, nu doar aşa ca să postez ceva nou pe blog. Presiunea şi responsabilitatea au înlocuit încrederea şi bucuria.
Ei bine, în următoarele zile am mai fost întrebată de alţi oameni faini ce fac cu scrisul că ei asteaptă texte noi pe blog. Şi atunci m-am oprit în loc. Am conştientizat starea în care am intrat, am spus stop gândurilor, cum fac adesea când am nevoie de răspunsuri. Şi m-am relaxat. Şi m-am bucurat. Şi mi-am zis că trebuie că fac ceva bine, din moment ce lumea îşi doreşte să citească articole noi. Şi mi-am zis aşa: Îndoiala apare atunci când păşeşti în afara ta. Cât timp eşti înăuntrul tău, tu ştii răspunsurile, cât timp acolo nu e zgomot, ştii perfect ce ai de făcut, drumul de urmat. Când e mult zgomot, când te laşi disipat în părerile altora şi nu mai stai să te asculţi, intri în nesiguranţă, care nu ocoleşte pe nimeni, căci îi place tare să vină şi să bântuie.
Şi hai acum să vedem ce am făcut eu greşit şi ce să nu faci ca să nu laşi Îndoiala să te cuprindă. Atenţie mare paşii de mai jos sunt din categoria AŞA NUJ:
- M-am lăsat copleşită de anxietate
Aşa de multe semne sunt şi destul de uşor de identificat când anxietatea începe să se facă resimţită. Sigur ele diferă de la persoană la persoană. Eu de exemplu devin extrem de agitată, de nesigură. Până la urmă anxietatea vine dintr-un sentiment de nesiguranţă. Eu mă blochez, mă retrag, intru în overthinking.
- Am căutat validare exterioară
Păi m-am apucat eu să cer părerea unuia şi altuia despre blog şi despre scrisul meu. Când ceri părerea cuiva avizat care este în domeniul tău şi este deja consacrat nu poate fi un lucru rău. Până la urmă aşa învăţăm. De la aceştia am primit ghidaj, încurajări şi sfaturi bune. Dar am cerut şi părerea unor persoane neavizate care nu au un site, nu scriu, nu ştiu cu ce se mănâncă treaba asta. Cumva a fost total neproductiv căci nu am primit încurajările dorite.
- M-am focusat pe comentariile negative, iar nu pe cele pozitive
Din cinci comentarii faine şi unul mai puţin drăguţ, ultimul îmi rămânea în minte: îl măcinam, împărţeam fraza în propoziţii, dar oare ce-a vrut să spună, oare ce să răspund, oare trebuie să răspund într-un anume fel. Când de cele mai multe ori un comentariu răutacios nu vrea să spună nimic. Poate fi doar o răutate spusă gratuit, care vine din neputinţa proprie a celui care îl rosteşte.
So let’s remember: comentariu negativ = neputinţa proprie a celui care îl spune
- Am resimţit presiune şi responsabilitate
Hm…da cred că despre acest topic voi mai vorbi mult şi bine. Dintre toate aceste “Aşa nu” cred că ăsta îmi place cel mai tare. De ce?! Pentru că nu i-am dat de capăt. Nu ştiu de ce am simţit asta şi habar n-am cum să o rezolv. Poate vine din teama de a nu fi cea mai bună, din nevoia de a mă ridica la nivelul aşteptărilor oamenilor. Ce ştiu e că nu am mai simţit uşurinţă şi bucurie.
- Am uitat să ma bucur de proces
Am uitat să scriu, m-am retras, m-am închis. Am uitat să fac ce-mi place mai mult să fac. Să scriu. Doar atât. Şi mi-am reamintit asta când am fost întrebată de mai multe persoane de ce nu am mai scris pe blog.
Şi mi-am dat seama cât de simplu era ce aveam de făcut. Am revenit “înăuntru”, şi m-am apucat de scris. Aveam atâtea texte frumoase în minte, “de desenat în litere pe hârtie”!