Dacă îmi place ceva la strada pe care locuiesc este că în fiecare an, la început-mijloc de martie, după cum e vremea de-afară, înfloresc toţi pomişorii ornamentali alb-roze, toţi odată şi toţi la fel.
Privită de-a lungul, parcă te desprinzi de pe tărâmul Timişoara şi aterizezi direct într-o Sakura japoneză, însă fără cireşi, sau într-o Budapesta primăvăratică, fără magnolii.
Şi în fiecare an îi aştept cu aceeaşi frenetică nerăbdare, şi cu o oarecare tristeţe că nu durează mai mult timp. Înfloresc doar o dată pe an, la început de martie şi atât. Stau vreo două săpămâni înfloriţi, iar când se scutură o mare de alb se aşterne pe sol. Îmi place şi asta, pentru ca să-i mai ţin un pic aproape, să nu plece şi să-i mai aştept încă un an până primăvara viitoare.
Mi-aduc aminte că într-un an de un 8 martie am revenit în ţară dintr-o excursie în Atena, iar când taxiul a făcut stânga pe stradă, taximetristul cu mine la unison am fost uimiţi de cât de frumoasă era priveliştea.
Şi tot de la fereastra mea, primăvara mi-e vestită şi de mierlele care de la început de martie se adăpostesc în copăceii alb-roze şi mă trezesc cu ele dimineaţa. Tare îmi place cântul lor. Le aud din pat dimineaţa, le aud de pe canapea, acum când scriu.
Anul ăsta copăceii întârzie să înflorească. De la geam văd înflorite în copacul de la fereastra mea doar câteva flori răzleţe. Şi anul ăsta îmi doresc să explodeze de floare, de alb, de roz, să îmodobească strada cu puritatea lor, să aducă bucurie şi un strop de speranţă.
Înfloriţi mai repede copăceiii!!! Sunteţi aşteptaţi tare anul acesta!