Mă apucă o uşoară melancolie în septembrie. Luna în care mă reîntorceam la şcoală şi mă apucam de un învăţat obsesiv, de parcă eram într-o continuă cursă cu mine şi cu lumea întreagă.
Soarele ăsta care arde la prânz îmi aduce nişte emoţii vechi, o oarecare stare de nelinişte, şi gândul că aduce cu el frigul nu pot spune că mă bucură. Mă poartă înapoi cumva, mă invită la introspecţie. Sau nu. Poate doar să stau puţin pe loc. Să îmi pun în ordine priorităţile. Să văd ce îmi doresc să fac şi cum îmi doresc să fac. Să nu mai uit de ceea ce ador să fac şi să sacrific asta pentru orice altceva. Să fie prioritar şi să nu-i mai ia nimeni şi nimic locul.
Să nu mai las proiectele mele de suflet pentru lucruri care mă bucură doar temporar. Totdeauna am simţit luna septembrie ca fiind luna unui nou început. De la şcoală la muncă, de la proiecte la obiective, cumva are şi o conotaţie pozitivă.
Îmi vine acum în gând o frază din cursul de ‘Miracole” pe care am întâlnit-o undeva şi care mi-a rămas întipărită în minte: “Toate visele tale se vor împlini, mai ales cele care îţi vor aduce bucurie”. Când uit de mine, de ce vreau să împlinesc, mi-aduc aminte fraza asta. Şi poate ar trebui să mi-o amintesc mai des.
Tot, dar absolut tot ce îmi aduce bucurie se împlineşte. Şi nici nu pot descrie în cuvinte magia asta. E bucurie pură şi atâta tot.
Dragă Septembrie, poartă-mă pe tărâmul viselor încă neîmplinite şi ajută-mă să le dau viaţă!
Dă-mi curajul să împlinesc neîmplinitul, să bucur şi să inspir prin ceea ce fac!